Codul muncii la negru

OK, ai făcut ce-ai făcut şi până la urmă, după ceva ani, ai ajuns şi tu un fel de şefuleţ pe la Corporaţie, şi ai sub tine 3-4 ameţiţi gata să-ţi asculte ordinele. Uită-te puţin la ei: ţi se pare că înţeleg ce le spui?

Atunci când lucrezi ca şef în vânzari, cea mai mare provocare este să ai o echipă. Adică să o formezi şi să o păstrezi, că nici nu ştii ce e mai greu. Chestia asta se întâmplă deoarece Corporaţia, în mărinimia ei faţă de profit, are prostul obicei să facă angajări fie cu contract de muncă pe perioadă determinată, fie cu contract part-time, fie într-o combinaţie letală din amândouă. Bine, asta în cazul în care face angajări cu contract de muncă. 

Cum aşa? Păi uite aşa: totul porneşte de la Codul Muncii autohton care face imposibilă concedierea unui angajat. Nu crezi? Atunci adu-ţi aminte cum fac ăia din filmele americane, când scenariul ia o turnură dramatică. Atunci personajul principal este dat afară de patronul cel rău printr-o simplă formulă magică: „You're fired!”. După care eroul nostru îşi strânge frumuşel lucrurile de pe birou şi trece pe la casierie să-şi ia ultimii dolărei din salariu. 

Aşa ceva n-o să vezi niciodată în filmele româneşti, pentru că ar fi o scenă suprarealistă. La noi, patronul, dacă vrea să scape de angajatul cel rău, prost şi leneş (că ce patron ar vrea să scape de un angajat bun, deştept şi harnic?) nu are decât două opţiuni, ambele păguboase pentru el: fie îi desfiinţează postul, fie îi desface contractul de muncă pentru abateri sau pentru că nu corespunde profesional. În primul caz, angajatorul trebuie să-i dea preaviz şi eventuale salarii compensatorii, plus că nu mai poate angaja pe altcineva o lungă perioadă de timp pe postul desfiinţat. În al doilea caz, treaba e şi mai nasoală. Patronul trebuie să genereze o întreagă maculatură din care să reiasă cu dovezi solide că angajatul a comis abateri repetate sau o abatere extrem de gravă ori că nu e bun pentru postul pe care chiar el l-a angajat după ce l-a supus la o grămadă de teste şi interviuri în urma cărora a constatat că e bun pentru postul ăla. E, şi toată maculatura asta poate fi mai apoi atacată în instanţă printr-un proces întins pe ani de zile. 

Păi şi? Nu e mai mişto aşa pentru salariaţi? Nu, ba din contră! 

Pentru că dacă tu ca angajat poţi să te retragi oricând din contractul de muncă printr-o simplă demisie, fără să fii nevoit să oferi niciun motiv, angajatorul tău, cealaltă parte cu drepturi egale din contractul tău de muncă, nu poate să facă acelaşi lucru. Tocmai din motivele astea, orice patron, oricât de mic şi prăpădit ar fi el, evită să angajeze din prima la el în firmă un salariat pe bază de contract individual de muncă pe perioadă nedeterminată full-time. Aşa cum ziceam, fie îi face mai întâi un contract pe care îl reînnoieşte din 3 în 3 luni pe toată perioada permisă de lege, fie îi face contract part-time, fie amândouă la un loc. Fie îl ţine „angajat” la negru până când se convinge dacă merita sau nu să-i facă forme legale. 

Bine, Corporaţia nu se coboară la nivelul negru, ci găseşte alte metode de angajat sclavi fără contract de muncă, şi chiar legale. Una dintre ele este incheierea unui contract de mandat, prin care un agent de vânzari bate noroaiele zi şi noapte fără să aibă salariu fix, ci doar „venituri nelimitate”... Iar cei care se lasă prostiţi de sintagma asta uită că veniturile pot fi nelimitate în ambele sensuri, adică „nelimitat de mari”, dar şi „nelimitat de mici”, ceea ce de altfel se şi întâmplă cel mai adesea. Corporaţia nu are însă vreo problemă nici cu celelalte variante de angajare de care aminteam mai sus, ba chiar se şi făleşte cu ele în faţa candidaţilor, care, speriaţi de spectrul unui job nesigur şi cu salariu redus, sunt ademeniţi cu acadele de genul „comisioane” şi „bonusuri”. 

next: Cine-i şeful?