Corporaţia: cine e şi ce vrea ea

În acest prim capitol o să mă focusez (obişnuieşte-te cu jargonul, aşa o să ajungi să vorbeşti şi tu) mai ales asupra sfaturilor pentru cei care îşi doresc să devină corporatişti şi pentru cei nou angajaţi care nu au mai lucrat până acum în Corporaţie. Dacă tu eşti un manager cu state vechi prin multinaţionale, poţi să treci direct la capitolele următoare, unde încep sfaturile mele de supravieţuire pentru cei eşuaţi de ani buni în mediul corporatist.

Aşadar: care e primul lucru pe care îl asociază toată lumea cu mediul corporatist? Că cică aici sunt selectaţi şi reuşesc să rămână doar „cei mai buni”. Numai că realitatea este puţin diferită. De fapt, e exact pe dos: ca să reuşeşti în Corporaţie, trebuie să NU fii cel mai bun.

Nu vreau să mă înţelegi greşit. Corporaţia e ticsita de „cei mai buni”. Doar că ei nu sunt acolo unde le e locul, ci doar la nivelul până la care au reuşit să ajungă.

Înainte să îţi doreşti să te angajezi aici, ai auzit multe despre Corporaţie: că e o junglă, că e o zonă de conflict cu multe victime sau că e un spital de nebuni. Da, toate aceste caracterizări sunt corecte, cel puţin în parte. Uite însă ceva ce probabil că nu ai mai auzit până acum: corporaţia nu este altceva decât o uzină comunistă. Puţin mai aranjată, aşa, dar tot uzină. Şi nici măcar nu este o comparaţie, este purul adevăr.

OK, am exagerat, sunt de acord. Există o singură diferenţă între cele două, însă una majoră: scopul uzinei comuniste e să producă, pe cînd scopul Corporaţiei este să vândă. În rest totul e cam la fel, mai ales în ceea ce priveşte cadrele. Pentru că aici funcţionează pilele, cunoştinţele şi relaţiile mai ceva ca pe vremea defunctului PCR.

Una dintre primele hârtii pe care va trebui să le completezi atunci când te vei angaja în Corporaţie este cea prin care o să declari, pe proprie răspundere, dacă şi care sunt afinii tăi de până la gradul enşpe care lucrează deja acolo, pentru că, nu-i aşa, politica de etică spune că nu e voie cu angajat de rude. După care o să afli că assistant manager-ul are, întâmplător, acelaşi nume cu şeful de la Retail şi alte asemenea mizerii. Dar ăsta e doar începutul. Pe parcurs, o să ajungi să te obişnuieşti cu toate şi să nu-ţi mai pese de nimeni, după cum nimănui altcineva n-o să-i pese de tine, pentru că aşa e peste tot, de ce în Corporaţie ar fi altfel?

Iar primul şi cel mai important lucru pe care trebuie să-l ţii minte după ce te-ai angajat este că: e mai simplu să ajungi corporatist decât femeie de serviciu.

Scuzaţi-mă dacă v-am jignit. Nu, nu tu, corporatistule. Vorbeam cu doamna femeia de serviciu. Scuzaţi-mă că am îndrăznit să vă compar cu un corporatist.

Iar acum, explicaţiile pe care le aştepţi tu, corporatistule ajuns sau în devenire, pentru sarcasmul de mai sus, pe care îl consideri gratuit. Ei bine, I’ve got some bad news for you, ca să vorbim în limbajul nostru şi să nu ne mai audă doamna: nu a fost sarcasm, a fost purul adevăr. Din nou, da.


next: Tu cu tine şi cu CV-ul tău

Tu cu tine şi cu CV-ul tău

Tu ai o părere foarte bună despre tine, iar doamna femeie de serviciu are – probabil – o părere foarte proastă despre ea. Numai că, vezi tu, părerea pe care o ai tu despre propria persoană nu coincide întotdeauna cu părerea pe care o au ceilalţi despre aceeaşi persoană a ta.

De fapt, hai să nu o mai iau pe ocolişuri şi să ţi-o spun în faţă: de cele mai multe ori, felul în care te vezi tu este exact opusul felului în care te văd toţi ceilalţi. Şi da, e valabil chiar şi atunci când tu ai un respect extrem de scăzut faţă de propria ta persoană. Ei bine, exact atunci cei din jurul tău te văd într-o lumină pozitivă şi te respectă mai mult decât o faci tu cu tine însuţi. Iar asta e o veste bună, nu? Da, dacă eşti doamna femeia de serviciu.

Sorry, bro, dar cam aşa stau lucrurile. De fapt, nu „cam aşa” ci „exact aşa”.

Hai să dezvoltăm subiectul.

Va să zică tu eşti un tip la vreo dooşcinci de ani, înalt, frumos şi cult. Mai ales cult. Şi cum ai ajuns tu la concluzia asta? Nu că eşti înalt şi frumos, că asta o văd toate gagicile care (îţi închipui tu în cele mai tari fantezii ale tale că) te vor mereu la ele în pat. Ci că eşti cult. Că doar asta contează pentru tine, nu? Să fii cult şi nimic altceva.

Că frumoşi şi înalţi sunt mulţi, dar culţi că tine, e-hei...

Deci cum ai ajuns tu la concluzia că eşti cult? Păi cum adică cum? Ce, nu eşti? Doar ai urmat liceul ăla, cum îi zice, cel mai tare de la tine din oraş, ai luat bacul cu aproape 10 pe linie, ai făcut facultatea la fără taxă, ai master în ce se caută acuma şi te-ai mai înscris şi la doctorat. Şi o să fii doctor pe bune, adică nu ca ăia de renunţă pe capete la titlu de frică să nu-i prindă şi pe ei cu plagiatu’...

Da, băiatu’ (sau fata, că se aplică la fel de bine şi la tine), numai că pe nimeni nu interesează ce studii ai tu. Cel puţin nu în Corporaţie, că despre asta vorbim noi aicea. Ai înţeles? Nu?

Atunci hai să încerc să-ţi desenez altfel. Când lucrai tu pe brânci la siviul ăla cool, de-ţi venea să-l înrămezi şi să-l agăţi pe perete, ce ai completat la rubrica „Experienţă profesională”? Păi... nu prea îţi aduci aminte, aşa?

Normal, că doar două treimi din toată lungimea lui e ocupată de rubrica „Studii” în care ai trecut tot ce trebuie să vadă ochiul critic şi experimentat al angajatului de la haşer: facultatea cu nume pompos pe care ai absolvit-o cum laudae, din cadrul universităţii cu nume şi mai pompos, cu toate materiile care contează, plus notele aferente, şi ce practică ai făcut tu pe la marile corporaţii care dau adeverinţe oricui e dispus să ascută pe acolo nişte creioane gratis.

A, şi să nu uit: ţi-ai trecut şi anul în care ai dat licenţa, să se vadă că a fost imediat după terminarea facultăţii, că nu ai stat s-o freci cu prostii, ci chiar ţi-ai văzut de treabă şi ai fost un/o student/ă eminent/ă. Plus toate voluntariatele posibile pe la nişte oengeuri cu cauze nobile care înghit bani europeni cu nemiluita ca să producă deconturi de cheltuieli şi rapoarte justificative.

Iar din modestia care te caracterizează nu ai mai trecut şi grădiniţa particulară cu program prelungit în care ai apucat tu să aprofundezi chineza de pe la 3 ani (că doar „ăsta e viitorul”, nu?) sau şcoala primară în care vorbeai deja fluent engleza şi franceza şi gimnaziul în care te-ai sărutat prima dată cu sexul opus.

Privind deci un CV ca al tău, îţi spui că ai cam avea cu ce să te mândreşti, nu-i aşa? Păi din păcate nu prea. Cum nu? Păi uite aşa, nu.

În primul rând, trebuie să-ţi spun din nou că pe nimeni nu interesează ce studii ai tu. A, dacă vrei să te angajezi la stat (şi sigur vrei, dar nu poţi, pentru că altfel am fi o ţară numai de bugetari, care ar da faliment în secunda doi), atunci diploma e bună, ca să anexezi o copie la dosarul de angajare, doar că asta nu e o problemă pentru nimeni care poate să se angajeze acolo: te duci la piaţă, alegi o tarabă, pardon, o „universitate de top”, scoţi bani din buzunar şi cumperi ce diplomă vrei tu.

Deci să revin: nimeni nu este interesat de studiile tale. Tot nu înţelegi? Să-ţi repet? OK: nimeni nu vrea să ştie ce studii ai tu. Nimeni. Nobody. Personne. Nemo. Acum sper că ai înţeles, că doar ziceai că eşti cult.

Singurul lucru care-l interesează pe un patron este ce poţi să faci tu pentru afacerea lui, astfel încât să-i aduci în firma mai mulţi bani decât o să cheltuie el cu cele două salarii pe care va trebui să le platească dacă te angajează: unul pe cardul tău şi unul aproape identic la stat.

Iar dacă eşti tânărul de vreo dooşcinci de ani, înalt, frumos şi mai ales cult, de care vorbeam, I’ve got some more bad news for you: tu nu prea eşti în stare să faci nimic din ce-l interesează pe patronul ăla. Şi asta din simplul motiv că tot ce ştii tu este anul bătăliei de la Rovine, comentariul literar la „Adam şi Eva” de Tudor Arghezi, care este derivata funcţiei f(x) = 1 + x sin x2 sau care este terminaţia substantivului nubes, nubis în cazul ablativ. Pe scurt, eşti o nulitate din toate punctele de vedere ale Corporaţiei.

Păi şi ce vrea Corporaţia? Păi ce altceva decât ce vrea orice om normal la cap care îşi riscă banii proprii într-o afacere: nişte angajaţi care să produca ceva care se caută pe piaţă. Adică exact ce nu te-a învăţat nimeni în şcoala românească, de la creşă până la postuniversitar, pe care tu le-ai absolvit cu brio.


next:  Intră în scenă cei care urmează să dea bacul

Intră în scenă cei care urmează să dea bacul

Tocmai de aceea, cei care au cele mai multe şanse să se angajeze din prima în Corporaţie sunt cei care urmează să dea bacul. „Cei care urmează să dea bacul” este un eufemism folosit pentru absolvenţii de 12 clase care nu pot, nu vor deocamdată sau nu vor da niciodată bacul. De ce? Pentru că nu le trebuie. Pentru că, spre deosebire de tine, ei sunt conştienţi că o simplă adeverinţă de terminare a unui liceu teoretic le deschide uşile mai multor corporaţii decât o face o diplomă de licenţă. Dar mai puţine uşi decât poate să deschidă o diplomă de maistru de la o şcoală de meserii.

Ştii să scrii, să citeşti, să aduni, să scazi, să înmulţeşti şi să împarţi? E OK, cam asta e tot ce îţi trebuie în viaţă. Adică să ai nivelul de cunoştinţe al unui absolvent de 4 clase. Restul le inveţi singur sau te învaţă Corporaţia, pentru că începând din clasa a cincea vei studia la şcoală materii din ce în ce mai irelevante pe piaţa muncii. Nu crezi? Păi hai să-ţi dau să citeşti un mail scris de un senior manager care are sub pix bugete de milioane de euro. Omu’ nu are cunoştinţe minime de gramatică a limbii române, scrie „mi-au dat” ca pisica, adică „miau”, dar nimeni nu e supărat, ba din contră. Atâta timp cât îşi face cu profesionalism treaba pentru care este plătit, are mereu moaca pusă în sectiunea „angajaţi de top”.

A, dacă vrei să te faci pilot de avion sau arhitect, atunci bagă, tată, geografie şi geometrie la greu, dar trebuie să ştii că nu munca ta aduce bani în Corporaţie, ci cei care o vând. Da, da, ai înţeles bine. Cei care vând munca ta sunt mult mai importanţi decât tine, pentru că, ce să vezi, totul în Corporaţie se reduce la bani. Pe care nu îi produci tu, pilot sau proiectant de case, ci fetele decoltate care vând bilete de avion sau reclama cu vila imensă în care nevasta fotomodel găteşte, dă cu aspiratorul, spală copilul la fund, iar apoi te aşteaptă descheiată la capot când vii tu transpirat de la dat cu sapa pe câmp.

Şi asta din simplul motiv că oamenii nu cumpără produsele şi serviciile care le satisfac nevoile, ci pe cele care le satisfac ego-ul. Adică degeaba vrei tu să vinzi o maşină ieftină, care consumă infim; clientul e dispus să aştepte şi 10 ani până când strânge destui bani ca să plateasca preţul exorbitant pe care trebuie să-l dea pe o limuzină imensă din care să coboare ca un zeu din Olimp. Dar asta deja ţine de bazele corporatismului şi nu vreau să le iau pâinea de la gură trainerilor care îţi vor spăla creierii imediat după ce îţi vei face formele de angajare în Corporaţie.


next: La spălat de creieri

La spălat de creieri

Ce, te-a speriat faza cu spălatul creierilor? Atunci află că mai am multe de scos din traista mea burduşită cu bad news for you. Pentru că exact asta se întâmplă în Corporaţie: intri cu ideile tale (dacă le ai, pentru că sunt preferaţi cei care nu prea au) şi ieşi cu ideile lor: valori, misiuni, servisare, customer first, deadline, team building, migrare, relocare şi alte inepţii d-astea. Inepţii, desigur, doar dacă la plecare nu vrei să-ţi continui cariera tot în mediul corporatist. În caz contrar, crede-mă, dacă ţi le însuşeşti foarte bine, ai toate şansele să ajungi foarte sus în Corporaţie, iar asta înseamnă funcţie şi bani mulţi. Dacă însă la plecare îţi vei da seama că eşti cu totul alt om, cel care nu ţi-ai propus să devii niciodată, şi vrei să rămâi cu personalitatea ta nealterată, atunci o să ai nevoie de ceva vreme ca să te debarasezi de toate automatismele (numite skill-uri) dobândite în Corporaţie şi care nu prea îţi folosesc în afara ei. Ba chiar vei fi privit ca un ciudat dacă vei încerca să le aplici în medii care nu au avut niciodată tangenţă cu aşa ceva.

Iar toată ciudăţenia asta ţi se va trage de la lecţia numărul 1 pe care o vei învăţa la intrarea în Corporaţie. Ea este quintesenţa vieţii de corporatist, e mai importantă decât Axioma Paralelelor şi înglobează toate cele 100 de porunci de la care nu trebuie să te abaţi nici măcar un milimetru pe tot parcursul carierei tale pe care e posibil să nu o faci niciodată şi suna exact aşa: „Clientul are întotdeauna dreptate”.

Poate că ţi se pare doar o propoziţie banală, însă ea stă la temelia întregii culturi corporatiste, de la ea pornesc toate circularele care îţi inundă non stop mailul din (şi de la) toate direcţiile, departamentele, de la managerul regional şi bineînţeles de la Cabinetul nr. 1.

Implicaţiile acestei politici de importanţă globală sunt multiple şi te afectează pe tine, ca simplu angajat, în moduri şi în momente la care nici nu te aştepţi. De exemplu, s-ar putea ca, după ce te angajezi, să rămâi cu impresia că şeful tău e ăla care zbiară mereu la tine că nu ţi-ai făcut targetul şi care îţi dă mereu de lucru peste program. Fals! Ca sclav pe plantaţia Corporaţiei, singurul tău şef este clientul. Şi crede-mă că el ştie asta mult mai bine decât oricine altcineva; în consecinţă va zbiera mult mai tare la tine decât o face aşa zisul tău şef pe cale ierarhică şi va avea cele mai absurde solicitări exact la terminarea programului tău de lucru. De aceea, trebuie să fii pregătit ca la intrarea în Corporaţie să aderi la un fel de sectă, prin care vei venera cele mai ascunse dorinţe ale zeului tău, clientul, şi vei renunţa puţin câte puţin la tot ceea ce îţi defineşte personalitatea atunci când te vei afla în faţa lui.


next: Enter the entry level

Enter the entry level

Dar hai să ne întoarcem la cei care urmează să dea bacul. Cum este posibil ca tocmai ei să aibă cele mai multe şanse să se angajeze în Corporaţie?

Explicaţiile sunt mai multe.

În primul rând, cele mai multe posturi libere mereu sunt cele de entry-level, pentru care sunt căutaţi oameni dispuşi să facă munca de jos (care nu are nicio legatură cu doamna femeia de serviciu, stai liniştit că n-am uitat de ea). Şi cum pentru aşa ceva nu se cere de obicei niciun fel de experienţă anterioară, acestea sunt posturile pentru care aplică – şi sunt preferaţi – cei care urmează să dea bacul. De ce sunt preferaţi? Din mai multe motive:

- nu ştiu (să facă) mai nimic, iar asta e bine, pentru că nu trebuie să se debaraseze de anumite deprinderi şi cunoştinţe înainte să şi le însuşească pe cele predate de Corporaţie

- sunt conştienti de valoarea lor extrem de scăzută pe piaţa muncii şi acceptă orice job pe care cineva cu studii, chiar fără niciun fel de experienţă, îl refuză: vânzare door 2 door, operator call center etc.

- pot fi momiţi cu salarii imense faţă de cele pe care le-ar primi dacă s-ar angaja în altă parte, chiar dacă nu sunt conştienţi la început că salariul este „imens” doar dacă reuşesc să îşi depăşească tageturile la fel de imense, altfel nu iau niciun comision sau bonus şi rămân la sfârşitul lunii doar cu salariul minim corespunzător unui job part time de 2 ore, adică vreo 500 de lei net

- sunt maeştri în mânuirea aplicaţiilor pentru tablete şi telefoane mobile, spre deosebire de angajaţii de peste 50 de ani cu multă experienţă în spate, dar care nu ştiu decât să deschidă un PC

- salariul minim pentru un absolvent de liceu este, conform noilor reglementări legale, mai mic decât cel pentru un absolvent de facultate, iar nivelul de pregătire, din punct de vedere al Corporaţiei, este identic în ambele cazuri

Sigur, majoritatea dintre ei pleacă rapid din Corporaţie, unii după doar câteva zile, dar partea frumoasă e că liceele româneşti sunt un izvor nesecat de „cei care urmează să dea bacul”, aşa că piaţa muncii nu va duce niciodată lipsă de ei. Şi mai mişto este când vine criza, iar oferta de joburi se subţiază: atunci alături de ei se bat pe posturile de entry level şi manageri de top rămaşi fără slujbe ca urmare a reducerilor de personal sau pur şi simplu daţi afară pentru că nu şi-au mai făcut targetul. Şi ghici cine câştigă lupta pe posturile astea? Exact, cei care urmează să dea bacul!

Dar să-i lăsăm puţin la o parte pe aceşti idoli ai pieţei muncii din România, care sunt cei care urmează să dea bacul, şi să ne întoarcem la tine, tânărul de vreo dooşcinci de ani, înalt, frumos şi cult, care îşi doreşte să ajungă şi el în Corporaţie, sau poate că nu-şi doreşte, doar că la pregătirea lui sublimă şi la experienţa care-i lipseşte cu desăvârşire, nu prea are de ales.



next:  FAQ (pardon)

FAQ (pardon)

Aşadar vrei şi tu să ajungi corporatist. Dar ţi-ai pus întrebarea de ce? Cum adică de ce? Uite aşa: de ce vrei să munceşti şi tu în Corporaţie? Că dacă e să îţi dai ţie însuţi un răspuns sincer, s-ar putea să nu-l prea găseşti.

Pentru că acolo lucrează toată lumea care se respectă? Greşit! Oamenii respectabili lucrează la stat. Da, îţi vine să crezi sau nu, cei pe care până mai ieri toată lumea îi blama şi îi arăta cu degetul că nu sunt în stare să îşi găsească şi ei un job mai acătării sunt astăzi întruchiparea succesului în România, unde încununarea propriei cariere este să ajungi să ocupi şi tu un post, oricât de neînsemnat, la stat. Şi asta pentru simplul fapt că nu există posturi neînsemnate acolo. De fapt, orice job la stat este doar o repetiţie pentru vârsta pensionării, când stai liniştit pe un fotoliu şi aştepţi să-ţi vină pensia specială.

În condiţiile astea, nu e de mirare că cei care se respectă fac de fapt calea inversă, de la corporatist la bugetar, care se dovedeşte mult mai anevoioasă decât cea iniţială, când angajaţii de la stat dădeau buzna la interviuri pentru joburi plătite omeneşte la privat. Acuma, când un simplu plimbător de hârtii pe holurile oricărei administraţii are salariul comparabil cu cel al unui middle manager dintr-o bancă, nu e de mirare că nu se mai găsesc locuri de muncă în sistemul public, deşi aparatul bugetar creşte exponenţial an de an. Doar că nu oricine ajunge să stea degeaba pe bani mulţi; trebuie să fii cu partidu', ori să ai vreo rudă, sau să întreţii relaţii din cele mai strânse cu un şef care face act de prezenţă pe acolo cât să semneze şi el condica. Aşa că neavând nicio şansă să guşti şi tu din viaţa dulce de bugetar, nu-ţi mai rămâne decât să te laşi biciuit în Corporaţie, ca să le plăteşti salariile celor pe care îi invidiezi.

Bun, deci dacă nu ăsta e răspunsul, atunci să încercăm altceva.

Te-ai gândit că locul de muncă ideal pentru tine ar putea fi pe undeva prin străinătate? Că doar nu degeaba atâtea milioane s-au trezit prinşi de dorul Europei şi au plecat unde au văzut cu ochii, fără nici cel mai mic plan de întoarcere. Ce zici, o fi ceva şi pentru tine pe acolo?

Sigur, o să-mi spui că tu nu ai învăţat atâta carte ca să ajungi la cules căpşuni sau la spălat babele în dos. Şi ai dreptate aici, doar că printre căpşunari şi îngrijitori sunt foarte mulţi cu studii superioare finalizate pe bune. Numai că ei au realizat înaintea ta că orice diplomă românească are valoarea nominală a cartonului pe care este ea tiparită, aşa că şi-au luat tălpăşiţa acolo unde salariul are aceleaşi cifre ca în România, doar că e în euro.

Problema e că şi chiriile şi celelalte cheltuieli sunt tot în euro şi nu sunt deloc neglijabile, aşa că singurele lucruri cu care te alegi sunt faptul că tu munceşti tot anul acolo unde alţii stau doar o săptămână în concediu şi că nu mai trebuie să suporţi nesimţirea statului românesc. Merită? Pentru foarte mulţi se pare că da, nu însă şi pentru tine, care încă îţi mai doreşti un post de corporatist aproape de casă. (Bine, aproape de casă e doar un fel de a spune, pentru că vei petrece mai mult timp la serviciu decât la tine în dormitor, chiar şi atunci când nu eşti trimis în cine ştie ce delegaţie inutilă pe undeva pe unde se agaţă harta în cui.)

Aşa că tot nu m-ai lămurit: de ce ţii neapărat să lucrezi în Corporaţie?



next: Interviu cu o vampiră

Interviu cu o vampiră

Bun, până îţi închipui tu că o să găseşti un răspuns la întrebarea retorică de la sfârşitul paragrafului anterior, hai să-ţi povestesc câte ceva despre primul hop pe care trebuie să-l treci ca să-ţi împlineşti visul tău de-o viaţă: e vorba despre interviu, spaima oricărui tip de dooşcinci de ani, înalt, frumos şi cult.

Va să zică te-a sunat o voce suavă care s-a recomandat ca fiind recrutoarea de la Corporaţie şi te-a întrebat când eşti tu disponibil să treci pe la o şuetă la ei. Iar tu, în al nouălea cer, îi spui că poţi şi peste o oră, că doar nu se cade să laşi fata să aştepte, nu?

Bun, aţi stabilit ziua şi ora întâlnirii, faţă în faţă sau, cum se poartă mai nou, printr-o aplicaţie de video call. Şi ai aşa nişte emoţii, de zici că te duci s-o ceri de nevastă şi ţi-e teamă să nu te refuze. 

Acuma, băiatu' meu (sau fata mea, că e la fel şi când candidezi tu), dacă vrei să ţi-o zic p-aia dreaptă, n-are rost să-ţi mai faci probleme: dacă te-a sunat, eşti ca şi angajat. Nu crezi? Atunci hai să-ţi explic.

Joburile de entry level, cum e şi ăsta pentru care aplici tu, sunt disponibile de obicei numai în perioadele de boom economic, iar atunci nu prea se înghesuie nimeni să le ocupe, aşa că cei de la Corporaţie sunt în foame mare de angajaţi, şi cum găsesc pe unul dispus să accepte să muncească, i-au şi făcut contractul de muncă. Bine, că după aia vine şi criza economică, iar primii daţi afară sunt ultimii veniţi şi mai ales cei de la munca de jos pe care urmează să o prestezi şi tu, asta e o cu totul altă poveste, pe care o vom dezbate pe larg în ultimul capitol al acestei cărţi minunate.

Deci să revenim: fata te-a chemat, iar tu te duci la ea, dar nu prea ştii ce să faci, pentru că e prima oară. 😀 Mă rog, nu ştiu la ce te-ai gândit tu când ai citit fraza asta, dar eu mă refeream la interviul pe care urmează să-l dai tu cu recrutoarea de la Corporaţie. Iar ca să te mai linişteşti, îţi spun din nou: dacă ai fost chemat, în proporţie de 90% eşti deja angajat. Mai rămâne doar procentul de 10% care depinde în totalitate de tine. Şi e decisiv!

Aşa că, pentru a nu rata angajarea aproape finalizată, hai să-ţi vând câteva ponturi în legatură cu ăla 10% cu care trebuie să fii tu pregătit.

Ceea ce trebuie să ştii înainte de orice este că recrutarea se face după un script compus probabil de vreun scenarist de telenovele plictisit, care, în pauza dintre sezoane s-a gândit să mai scoată un ban cinstit vânzând aceleaşi replici stupide unor şefi de HR din Corporaţie, rămaşi fără imaginaţie. De aceea, la orice interviu te-ai duce, fie că vrei să te angajezi într-o bancă, fie că vrei să te angajezi la o multinaţională de mezeluri, interviul de angajare va decurge aproape invariabil la fel. Ceea ce din punctul tău de vedere e cum nu se poate mai bine.

Aşa că tot ce ai de făcut este să pui mâna binişor pe un mouse şi să cauţi pe net „întrebări interviu angajare”. Deschide la întâmplare unul din site-urile afişate şi vezi acolo care este meniul cu care te aşteaptă în pragul uşii fata de la HR ca să te îmbie să rămâi la ei. Desigur, ţie, care eşti un tip la vreo dooşcinci de ani, înalt, frumos şi cult, multe dintre aceste întrebari ţi se vor părea moderat cretine şi chiar aşa şi sunt, pentru că, vezi tu, pentru Corporaţie tu eşti la fel ca toţi ceilalţi candidaţi de entry-level, adică puţin mai inteligent decât o amoeba, iar scopul lor nu este să te facă să dai bir cu fugiţii, ci să-ţi ofere o imagine idilică despre viitorul tău loc de muncă, în care nu va trebui să gândeşti, ci doar să execuţi task-urile pentru care ai fost trainuit. Şi poţi spune mersi pentru asta, că dacă se întâmpla cumva să dai acelaşi interviu într-o perioada de criză, când mai ai încă 100 de contracandidaţi care au intrat înaintea ta şi alţi 100 care aşteaptă pe hol după tine, atunci să vezi probleme de logică, matematici superioare şi fizică cuantică, evident fără nicio legătură cu cerinţele jobului, dar făcute special pentru amuzamentul celor de la HR, care probabil că încă nici nu au vreun post liber, dar vor să testeze în avans nivelul candidaţilor şi să se bucure pe ascuns că ei au un job şi tu nu.

Iar acum, dacă tot ai citit întrebările şi ştii ce te aşteaptă, ia spune, care dintre ele ţi s-a părut mai stupidă? Aia cu „spune-ne cea mai mare realizare a ta”, când tu nu ai nicio zi muncită? Sau aia cu „unde te vezi peste 5 ani?”, când tu nu ştii nici ce-o să faci diseară? Mă rog, cam ăsta e nivelul mediu intelectual din Corporaţie şi nu poţi să spui că nu ai fost prevenit încă dinainte de a fi angajat.

Bine, bine, îmi vei spune, întrebările le-am văzut, dar care este răspunsul câştigător la fiecare dintre ele? A, deci dacă eşti ferm hotărât să mergi înainte chiar şi în condiţiile astea, atunci ia stai tu puţin jos şi ia notiţe, că o să-ţi explice nenea cam ce trebuie să zici tu pe acolo.

În primul rând, aşa cum probabil nu te aşteptai, aproape sigur interviul nu o să decurgă în engleză, franceză sau mandarină, decât dacă te angajezi la o companie de translatori sau dacă jobul tău va presupune relocarea în Laponia ori interacţiunea zilnică cu şefii patagonezi. În rest, e OK că tu ştii dialectul american la perfecţie, dar asta se subînţelege, pentru că, hey, everybody speaks English at work, what's the big deal?

Mai departe. În ceea ce priveşte răspunsurile, află că ele nu sunt aşa de importante. Bine, nu o să începi tu acuma să debitezi pe acolo cine ştie ce bălării, străduieşte-te să fii la obiect, aşa că trebuie să vii cu un mic speech pregătit de acasă. Ce vreau să spun e că nu contează foarte mult ceea ce spui, atâta timp cât eşti cât de cât pe fază. Important este să vorbeşti, să fii volubil, să arăţi că ai aptitudini de comunicare, pentru că majoritatea joburilor entry level, cum e şi ăsta pentru care te duci tu la interviu, presupun interacţionarea cu clienţii, aşa că trebuie să dovedeşti că ai abilitatea de a purta o discuţie după un script pe care va trebui să ţi-l însuşeşti pentru fiecare situaţie care poate să apară.

Iar la sfârşit va urma întrebarea de 100 de puncte: „Care sunt aşteptările dumneavoastră salariale?” Aici sigur nu ştii cum s-o dai, pentru că dacă o să ceri prea mult, o să spună că nu eşti realist şi o să te respingă, iar dacă o să ceri prea puţin o să spună că eşti disperat şi că ai accepta oricât numai să te angajeze. Ideea e că dacă ai judecat cumva problema în acest fel, raţionamentul tău este greşit. În primul rând trebuie să ştii că salariul pe care îl vei primi depinde într-o foarte mică măsură de cât le ceri tu. Pentru fiecare job există o grilă de salarizare din care cei de la HR împreună cu cel care îţi va fi şef vor alege cât cred ei de cuviinţă, astfel încât să se încadreze în bugetul pe care îl au la dispoziţie. Desigur, grila aia e orientativă, ea poate fi depăşită fără probleme, cu aprobare de sus, dacă vor neapărat să recruteze un manager de top de la concurenţă, însă nu e cazul tău. Aşa că răspunsul corect la întrebarea cu salariul pe care ţi-l doreşti este cel care nu include nicio cifră. Poftim? Da, exact aşa cum ai citit. Nu le spune suma exactă pe care ţi-ai dori să o vezi tu la tine pe card în fiecare lună, ci dă-le un răspuns evaziv, de genul: „Aş dori salariul pe care firma dumneavoastră îl plăteşte oricărui angajat care ocupă acest post.” În felul acesta nu le ceri nici prea mult, nici prea puţin, iar ei oricum îţi vor da cât consideră.

Clar până aici?



next: Femeia de serviciu se întoarce