Clientul Dabija

Şi zici că problema este mică? Da, mică, şi uite de ce: munca în Corporaţie nu se termină niciodată. Dacă ai sta la birou 24 de ore pe zi, 7 zile pe săptămână, tot s-ar mai găsi ceva care nu suportă amânare şi trebuie rezolvat cu maximă prioritate. Că aşa e acolo: toată lumea îţi cere totul şi nimeni nu îţi oferă nimic, pentru că se subînţelege că este inclus în pachetul salarial motivant pe care (cică) ţi l-ai negociat la angajare şi care include probabil şi compensaţia pentru orele suplimentare zilnice şi medicamentele de la psihiatrie. 

De aceea nu are rost să-ţi faci probleme pentru lucrările neterminate. Cheia supravieţuirii este ierarhizarea priorităţilor, şi nu a priorităţilor lucrărilor, pentru că toate au termen de livrare cu o zi înainte ca să le primeşti spre rezolvare. Prioritizarea trebuie să ţi-o faci numai tu, în funcţie de departamentul de la care îţi vine fiecare lucrare în parte, mai exact în funcţie de hachiţele team leader-ului de acolo. Dacă îl ştii că e unul care te bombardează cu mailuri în care pune în cc toată conducerea superioară din Centrală şi te freacă la cap cu tot felul de modificări până pe ultima sută de metri, atunci renunţă la orice altceva şi fă-i mai repede tot ce îţi cere ca să scapi de el şi el de tine.

Asta numai până la următoarea lucrare şi mai urgentă decât asta, se subînţelege.

Dacă însă ai de făcut ceva pentru vreun compartiment care la două zile după deadline o să-ţi dea un telefon să te întrebe dacă ai avut timp şi pentru ce te-a rugat el, atunci poţi să stai liniştit şi să-l rogi şi tu să îţi mai amintească şi săptămâna viitoare. Pentru că, în caz că n-ai remarcat încă, în Corporaţie rugatul este un fel de lasă-mă să te las, adică fa-o când poţi, că oricum şi eu am altceva mult mai important de făcut, iar dacă mă întreabă cineva de ce nu e gata lucrarea asta îi spun că încă nu am primit toate datele de la tine pentru că şi tu eşti prins acum într-un alt proiect care nu suporta nicio secundă amânare. Iar treaba merge ca pe roate. 

Bun, şi în toată babilonia asta unde este clientul, cum rămâne cu nevoile lui, cu singura raţiune de existenţă a companiei noastre care este numai şi numai clientul, de fapt numai banii pe care este dispus să-i scoată el din buzunar? Păi unde să fie? Nicăieri, normal. Iar asta ai simţit-o probabil şi tu atunci când ai apelat la produsele şi serviciile nuştiucărei multinaţionale. 

În Corporaţie se consumă resurse şi energie în orice alt scop decât satisfacerea nevoilor clientului: se fac cercetări, focus-grupuri, sondaje, controale, migrări, audituri, şedinţe, îndosarieri, mutări, team building-uri, promovări, marketări, pliantări, stornări, arhivări, curăţenii, avansări, retrogradări, lansări, concedieri, angajări, portări, rechemări, mă rog, orice altceva i-ar putea trece prin cap unuia sau altuia de pe acolo, şef la orice nivel sau nu, toată lumea are în permanenţă o grămadă de treabă cu excepţia uneia singure: grija clientului. La urma urmei, cu toţii ştim ce a zis Dabija, nu-i aşa? 

În condiţiile astea, nu e de mirare că, atunci când luna se apropie de sfârşit, toată lumea se uită pe gradul de realizare a targetului lunar, trimestrial, semestrial, anual şi intră în sevraj: cuuuum, suntem abia la 65 la sutăăăăăă? Şi atunci toţi intră în priză, prefăcându-se că nu-şi mai amintesc că toată contraperformanţa asta e rodul unei excelente munci în echipă, începând cu cei de la bugete, care trimit targeturile către sucursale după 10 ale lunii şi terminând cu cei de la vânzări care, între dusul şi luatul copilului de şcoală cu maşina firmei, mai fac sictiriţi câte un falouap la aceiaşi doi-trei clienţi care nu răspund niciodată. 

Iar rezolvarea este mereu aceeaşi: nu se caută vinovaţi, ci soluţii, că parcă aşa scrie în manualul liderului perfect, nu-i aşa? Exact aşa e, şi tocmai de aceea soluţia găsită este concedierea celor vinovaţi de nerealizarea targetului, adică toţi cei de la Compartimentul Vânzări, începând cu agenţii şi terminând cu directorul care n-a pus biciul pe subalterni, pentru că şi-a zis că în viaţă trebuie să ai principii şi să nu uiţi niciodată să fii „om”. Ceea ce a uitat el însă este că nu prea e nevoie de „oameni” în Corporaţie. 

next: Pixul recrutorului