Ai vrea să ajungi şi tu în situaţia asta în care să te îndrăgosteşti de munca peste program? Probabil că nu... În cazul ăsta, primul lucru pe care trebuie să-l faci atunci când te angajezi în companie este să refuzi să rămâi mai mult de jumătate de oră în birou după terminarea programului.
Cum adică să refuzi? Uite aşa: nu trebuie să dai nicio explicaţie nimănui, pur şi simplu îţi faci bagajele, te scoli de pe scaun, te duci la cuier, te îmbraci şi te duci spre ieşire. Unii se vor uita urât la tine, alţii cu admiraţie, iar câţiva nici măcar nu te vor băga în seamă pentru că pentru ei ora de sfârşit a programului este mijlocul zilei de lucru. Desigur, îţi trebuie şi ceva tupeu, ca şi puţină dexteritate ca să faci toate cele de mai sus cât mai repede şi cu destui ochi aţintiţi asupra ta, care îţi urmăresc absolut fiecare mişcare.
Şi acum, faza cea mai periculoasă: e posibil ca în oricare din cei 200 de metri pe care îi ai de parcurs până la ieşire să dai nas în nas cu şeful. Ce faci? De fapt, chiar asta este întrebarea la care trebuie să te aştepţi din partea lui: „Ce faci, unde te duci la ora asta?” Normal, un răspuns decent într-un univers paralel cum este cel al instituţiilor de stat ar fi „Am întârziat acasă, deja programul s-a terminat de jumătate de oră, nu vedeţi?”. Însă, cum Corporaţia nu are nimic în comun cu decenţa şi normalitatea, poţi să te prefaci foarte preocupat şi să spui: „Mi-am terminat tot ce era mai important, nu mai pot sta, dacă apare ceva urgent mă puteţi suna oricând”, iar apoi să treci pe lângă el ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Evident, tu nu ţi-ai terminat toată treaba pe ziua în curs, de fapt nici măcar pe cea care ţi-a rămas de ieri, pentru că în timpul programului ai fost pus să faci cu totul altceva decât ceea ce era cu adevărat important pentru bunul mers al activităţii şi pentru realizarea targetului. În condiţiile astea, de ce trebuie să pleci acasă? Deoarece în felul ăsta le comunici ceva celor din jur şi mai ales şefului cu care tot te vei întâlni până la urmă într-una din zile în drumul tău către uşa de ieşire.
Iar mesajul tău este: Eu nu sunt dispus să fac ore suplimentare neplătite!
Lăsând la o parte sintagma pleonastică „ore suplimentare neplătite”, trebuie să recunoşti că este totuşi un adevărat act de curaj să transmiţi aşa ceva. Şi totuşi trebuie să o faci! Poate nu din primele luni de la angajare, poate nu în fiecare seară, dar în cele din urmă tot trebuie s-o faci! Şi nu doar ca excepţie, ci ca regulă! Excepţia trebuie să fie statul peste program, nu plecatul acasă la ora terminării acestuia.
Să îţi detaliez.
În primul rând, în caz că n-ai remarcat mai sus, îţi reamintesc că nu trebuie să pleci niciodată nici măcar cu o secundă înainte de ora exactă a terminării programului. Şi nici cu o secundă după, deci cu atât mai puţin la ora fixă. Eu am scris aşa: „să refuzi să rămâi mai mult de jumătate de oră în birou după terminarea programului”. Da, 30 de minute este o limită de timp rezonabilă. Pentru tine, normal, că pentru Corporaţie nici 30 de ore dacă ai sta peste program tot n-ar fi de-ajuns, pentru că nimic nu este rezonabil acolo.
Aşadar, oricât de mult te-ai grăbi – cu excepţia urgenţelor care nu suportă amânare, dar care trebuie să fie extrem de rare şi anunţate + cerşite cât mai din timp – nu trebuie sub nicio formă să începi să dai semne de nelinişte pe la fără 5. Nu, stai calm/ă, fii cu ochii pe ceas, dar extrem de discret/ă, astfel încât nimeni să nu-ţi bănuiască intenţiile. Oricum cei din jurul tău, care nu au şi nu vor avea niciodată tupeul de a nu face regulat ore suplimentare, nu mai au demult noţiunea timpului, aşa că îi prinde lejer 22:00 cu tastatura sub degete.
Apoi, când vezi că s-a făcut aşa, cam şi un sfert, ridică-te întâmplător de pe scaun fără un motiv anume. Fă-te că îţi cauţi paharul să vezi dacă mai ai cafea în el şi începe să vorbeşti despre asta de unul singur. Îţi vei găsi astfel motiv să te duci până la cafetieră, apoi până la toaletă şi apoi să te mai cauţi de nişte ţigări. De aici încolo treaba e simplă.
Întoarce-te la calculator, mai fă-te că citeşti nişte mailuri fără să te aşezi şi apoi dă-i shut down sau sleep, în funcţie de protocolul transmis de către cei de la Direcţia IT pentru închiderea zilei. Aranjează-ţi toate lucrurile în servietă sau în poşetă şi îmbracă-te de plecare.
În mod normal, niciunul dintre colegii tăi nu ar trebui să remarce nimic din ceea ce ai făcut până acum. Cei cu mai mult tupeu decât tine au plecat deja şi tu nici măcar nu ţi-ai dat seama de asta decât acum, când ai văzut că monitoarele de la birourile lor sunt negre sau cu screen saver. Cei cu mai puţin tupeu decât tine sau fără vor remarca lipsa ta peste multe ore, când oricum singurul lucru care li se va părea ciudat va fi că numai ei au mai rămas pe acolo. Aşa că poţi ieşi fără să mergi tiptil, ca să nu creadă cineva că te fofilezi, şi să arunci un „salut” sau „bună seara” sau „pa”, dar nu prea tare, pentru că cei rămasi în birou îţi vor răspunde din instinct, fără să fie măcar conştienţi de asta.
Evident, este posibil ca unul dintre cei care par foarte concentraţi pe munca lor să-şi scoată subit capul din ecran şi să te întrebe „Gata? Aşa repede?”, fără să fie conştient că programul nu se termină atunci când îşi termină el treaba. În cazul ăsta nu trebuie să fii nici arogant, nici obraznic, nici zeflemitor. Răspunsul tău trebuie să fie unul singur: „Da, la revedere”. Şi gata, la revedere. Aşa trebuie procedat.
Bine, bine, îmi vei spune, şi cu lucrările neterminate de peste zi, la care se adaugă şi cele rămase de ieri cum rămâne? Asta este într-adevăr o mică problemă pe care trebuie neapărat să o rezolvi înainte de a găsi tupeul necesar ca să faci toate cele de care ţi-am povestit până acum.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
La tine cum e?