Pixul recrutorului

Aşa că procesul de recrutare se reia pentru locurile rămase vacante şi toată suflarea de la haşer se pune din nou în mişcare pentru căutarea celor dispuşi să lucreze cât mai mult peste program. Desigur, nu li se suflă nimic la interviu despre aşa ceva, ci doar eternele task-uri capcană de genul „vinde-mi pixul ăsta” sau altele tot la fel de einstein-iene. 

Şi apropo de „vinde-mi pixul ăsta”, cred că cel mai bun răspuns pe care i l-ar putea da cineva recrutorului ghiduş care îi arată pixul candidatului transpirat ar fi: „păi o să stau să fac ore suplimentare la uşa biroului tău până când o să cedezi şi o să-l cumperi numai ca să nu mă mai vezi pe acolo!” 

În felul ăsta şi candidatul o să-şi demonstreze dintr-un foc două dintre cele mai importante abilităţi de care are nevoie în calitate de corporatist – că are calităţi de vânzător şi că este dispus să stea pe termen nedefinit peste program – şi recrutorul o să înţeleagă poate într-un sfârşit că nu poate să vină în faţa candidaţilor la fiecare interviu cu aceeaşi ciorbă reîncălzită de care lor li s-a acrit de câte ori li s-a băgat pe gât la toate companiile la care şi-au încercat norocul (sau mai degrabă ghinionul) cu angajarea. 

Aşa că cel mai bine ar fi ca totul să se rezume doar la amabilităţile din small talk-ul de deschidere a conversaţiei, iar apoi, în loc să se continue cu toate întrebările pe care toate lumea le ştie pe dinafară cu tot cu răspunsurile pe care le aşteaptă Corporaţia, să se treacă mai bine direct la închiderea discuţiei cu o simpla întrebare închisă: „Sunteţi dispus/ă să vă petreceţi tot restul vieţii muncind pentru firma noastră, indiferent de programul de lucru, până când moartea, pensia, concedierea sau demisia dumneavoastră ne vor despărţi?” Evident că răspunsul este şi de data asta dinainte cunoscut, la fel ca în toate celelalte cazuri cu vânzările şi pixul, dar măcar se pot întâmpla două lucruri de care viitorul angajat nu va mai avea niciodată parte după ce semnează contractul de muncă: îşi economiseşte timpul şi se simte relaxat. 

Ar fi vreodată posibil aşa ceva la un interviu de angajare corporatişti? Probabil că nu, pentru că şi în cazul acesta, singurul caz de altfel în care ar putea să devină şi el creativ, recrutorul va fi aproape sigur tentat să strice momentul prin înlocuirea întrebării închise cu una deschisă de genul: „câte ore sunteţi dispus/ă ca să munciţi peste program în cadrul firmei noastre?”. În momentul acesta, spre deliciul tuturor haşeriştilor prezenţi în sală, orice candidat ar fi pus în cea mai mare dintre încurcături, neştiind cum să iasă din dilema: să spun că sunt dispus să stau cât mai mult, ca să arăt că sunt devotat firmei sau să spun că o să stau cât e nevoie pentru că eu sunt foarte organizat/ă şi îmi termin de obicei toate lucrările în timpul programului? 

Iar răspunsul corect nu este nici unul, nici altul din cele de mai sus, ci cel pe care m-am străduit să vi-l predau cât mai bine în cadrul acestui capitol şi anume: „Nu domnule, nu sunt dispus să stau nici măcar un minut peste program!” Iar apoi, sub privirile uimite ale recrutorului, trebuie să adaugi: „Evident, doar dacă mă plătiţi dublu pentru fiecare oră petrecută în plus la birou...”

next: Ţinta