Şeful – filosoful Corporaţiei

Bun, acuma dacă ai ajuns şef, poate că nu ar strica să stai puţin şi să te gândeşti ce fel de şef ar trebui să fii. Că doar ai observat şi tu că nu toţi şefii sunt la fel: unii sunt buni, alţii sunt răi. Tu ce fel de şef ai vrea să fii? 

Înainte de a găsi răspunsul la întrebarea asta însă, trebuie să îţi iei puţin falca în mână şi să îţi pui o altă întrebare: ce este bine şi ce este rău? Dacă deja te trec amintiri dureroase de la ora de filosofie din liceu, e cazul să te linişteşti. Nu o să te trimit acum la bibliotecă să te revezi cu prietenii tăi Nietzsche, Kant sau Epicur şi asta din simplul motiv că există o concepţie filosofică proprie Corporaţiei. Conform acesteia, bun este numai ceea ce aduce bani, iar orice altceva este rău.

Dacă tot ai aflat acum ceea ce cred că oricum ştiai, este cazul să şi aplici. Revenind deci la prima întrebare, răspunsul e că nu poţi fi un şef bun decât dacă produci bani. Pentru Corporaţie, evident, că pentru restul există cardul de salariu. 

Aşa că dacă tot ai ajuns şi tu printre cei iniţiati şi ai văzut lumina corporatistă, înţelegi de ce toţi şefii care ţie ţi se păreau răi erau cei mai apreciaţi? Pentru că lună de lună echipele lor rotunjeau sumele din conturile companiei. Asta este exact ceea ce trebuie să faci şi tu. Atât şi nimic altceva. 

Dar cum? Ei bine, cum să faci asta e o cu totul altă discuţie... 

În primul rând trebuie să te gândeşti că noua poziţie îţi dă un avantaj major asupra celor din subordine prin simplul fapt că ai în acelaşi timp şi şefi şi subalterni. Iar prin asta poţi experimenta ce e mai bine şi ce este mai rău din ambele lumi. Şi astfel vei ajunge la o concluzie logică: nu fi şeful pe care ţi-l doreşti tu, fii ca şeful pe care îl ai. 

Pentru că şefii corporatişti nu se impart în buni şi răi, ci în şefi pe care şi-i doresc subalternii şi şefi pe care îi au. 

Mai ţii minte aberaţiile pe care le întâlneşti în tot felul de maculaturi d-alea motivaţionale? Ei bine, cartea asta nu se încadrează în categoria lor pentru simplul fapt că îţi prezintă realitatea din Corporaţie aşa cum e şi nu cum ar trebui să fie ea. Deci ce scrie în cărţile care te învaţă cum gândirea pozitivă e cheia sigură a succesului? Că cică dacă vrei ca echipa să te iubească, trebuie să te gândeşti ce fel de şef ai vrea tu să ai şi exact şeful ăla să fii tu! Cool, baby! Numai că în Corporaţie nimic nu este despre iubire (nici măcar sexul cu colega, după cum ai văzut într-unul din capitolele anterioare). Pentru că în Corporaţie nimic nu este despre oameni, ci numai despre profit. Oamenii sunt doar o simplă cheltuială salarială în balanţa lunară, alături de materii prime, materiale şi alte consumabile d-astea. E cinic, ştiu, însă cinismul ăsta a creat lumea în care trăim cu toţii, bună, rea, depinde cum o vezi tu. 

Aşadar ai opţiunea să fii şeful pe care ţi-l doreşti tu ca orice subaltern de pe lumea asta. Şi cum arată pentru tine şeful ideal? Păi cum altfel decât unul care să te înţeleagă, să te mângâie pe cap, să accepte orice scuză inventată, să îţi vorbească frumos, să nu ţipe niciodată, să te roage, să nu te ţină niciodată peste program, să muncească cot la cot cu tine şi chiar mai mult decât tine (că doar trebuie să fie un exemplu pentru echipă, nu?), să nu stea închis în birou, să îţi fie alături la greu, să nu te dea niciodată afară şi, mă rog, alte fantezii eroice din acelaşi basm. 

Alternativa ar fi nu neapărat să fii un zbir, dar să ştii să ţipi când e de ţipat, să nu accepţi nicio scuză, să îi ţii peste program cu tine pe cei de care ai nevoie şi să-i dai afară fără nici cea mai mică remuşcare pe toţi cei care nu performează sau care îţi sfidează deciziile, indiferent cât de buni sunt, adică să te impui cu adevărat în faţa echipei, care trebuie să te recunoască de şef. Care dintre cele doua tipuri există în realitate? Păi şeful pe care îl ai deja în care categorie se încadrează, în prima sau în a doua? Evident că în a doua, pentru că de aia e încă şef. Un şef care ar avea cel puţin jumătate din calităţile enumerate în prima categorie n-ar rezista în Corporaţie mai mult decât perioada de probă, căci n-ar livra nimic. 

Şi astfel ajungem la o nouă experienţă spirituală unică, care spune cam aşa: condu-ţi tu echipa, că altfel te conduce ea pe tine. Adică e care pe care. Dacă nu reuşeşti să-i convingi că tu eşti şeful lor, în scurt timp vei descoperi că ei sunt şefii tăi. 

Până la urmă, cât de dur trebuie să fii ca şef astfel încât să reuşeşti să te impui în faţa subalternilor tăi, dar nici ei să nu plece pentru că nu te mai suportă? Asta, prietene, se cheamă arta de a fi şef, şi nu se învaţă nicaieri, ci se dobândeşte numai şi numai prin propria experienţă. 

next: Şef contra subalterni